Starea materială a clerului român din Transilvania – premisă a Unirii cu Biserica Romei

Cercetarea condiţiei clerului român din Transilvania în secolul al XVII-lea este necesară în descoperirea motivelor pentru care unirea cu Biserica Romei ar fi putut fi atractivă acestuia. Analiza superficială a negocierilor dintre reprezentanţii catolici şi episcopii Teofil şi Atanasie precum şi a actelor unirii sau a diplomelor leopoldine din 1699 şi 1701 ar putea sugera că clerul român ar fi fost obligat să accepte Unirea din perspectiva beneficiilor economice şi politice ce urmau a fi câştigate şi nu din convingeri religioase. Însă, dacă ne-am limita la a face doar o investigaţie a condiţiilor materiale în care trăia clerul român transilvănean înainte de 1700, portretul acestuia va rămâne totuşi incomplet, deoarece unirea clerului ortodox transilvănean cu Biserica Catolică nu poate fi explicată numai prin analiza circumstanţelor materiale. Aşadar, când vom analiza motivele care au dus la acceptarea Unirii, va trebui luat în considerare şi climatul teologic sau cel mintal existent în acele vremi.

Harta Transilvaniei în secolul al XVII-lea (Sursa)

Locul pe care clerul românesc din Transilvania l-a ocupat în secolul al XVII-lea a fost determinat în mare măsură de legi şi practici ale principatului încă din secolul al XV-lea. Astfel, clerul românesc era părtaş la discriminările şi excluderile din viaţa politică pe care naţiunile guvernante le-au impus românilor ca şi comunitate. Pentru a găsi adevăratele motive care au determinat clerul român să se unească cu Biserica Romei, pe lângă examinarea statutului economic şi social din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, trebuie arătat şi cât de pregătit era clerul din punct de vedere formativ; şi dacă această clasă, chiar dacă nu în totalitate, emitea pretenţii de emancipare sau, mai ales, care erau aspiraţiile clericilor faţă de credinţă dar şi faţă de propria comunitate.

Preotul român parohial a fost cel care în mod evident a purtat povara lipsurilor prescrise în Approbatae şi Compilatae Constitutiones astfel, el era discriminat în primul rând din cauza religiei sale şi, un fapt bizar, ortodocşii transilvăneni nu erau recunoscuţi nici măcar ca fiind creştini, fiind în schimb alăturaţi schismaticilor! Dacă preoţii uneia dintre celelalte patru religii permise erau oameni liberi şi uneori puteau fi chiar nobili şi deci scutiţi de taxe publice, de cele mai multe ori preoţii români cădeau într-o categorie cu totul diferită. Nici chiar preoţii români care locuiau într-un sat liber nu aveau nici un fel privilegii, nu le era permis să colecteze zeciuiala; fiind ei înşişi obligaţi să plătească zeciuială către clericul unei alte religii. Existenţa materială a preotului de la sat era precară, enoriaşii fiind şi ei împovăraţi cu taxe la stat şi cu datorii şi servicii către domnii de pământ nu-i puteau plăti un salariu regulat. Uneori, pentru a-şi putea întreţine familiile, preoţii lucrau pe câmp şi fiindcă pământul lucrat aparţinea adesea unui stăpân ei deveneau subiecţi ai aceloraşi dijme şi taxe aplicate iobagilor. Mai mult, ca şi o regulă generală, pe lângă obligaţia substanţială către trezoreria Principatului, fiecare preot român îi datora stăpânului un honorarium (taxă anuală în bani sau bunuri).

Dificultăţile cu care s-au confruntat preoţii români i-au obligat pe principii Transilvaniei ca uneori să-i scutească pe aceştia de diferite taxe sau dări şi să limiteze tratamentul arbitrar la care adesea îi supuneau stăpânii funciari. Aceste acte însă, nu erau tot timpul expresii ale altruismului ci, de cele mai multe ori, ele deveneau mijloace de atragere a românilor la calvinism. Chiar şi aşa, aceste beneficii făcute în favoarea clerului român de către principi au atras mânia domnilor de pământ care controlau Dieta şi care au reuşit să abroge rapid decretele principilor, reimpunând vechile poveri. De exemplu, Dieta din 1680 a eliminat toate scutirile acordate preoţilor români, iar cea din 1683 a stabilit ca toţi candidaţii români la preoţie să plătească honorarium-ul către stăpâni.

În ciuda tuturor acestor condiţii exista însă o inflaţie de preoţi deoarece anumite sate aveau până la zece preoţi, în funcţie de mărimea lor şi foarte puţine sate par să nu fi avut nici un preot pentru mai mult timp. Faptul că găsim în secolul al XVII-lea o competiţie intensă pentru ocuparea funcţiilor eclesiastice ne sugerează că avantajul de a fi preot depăşea poverile; deoarece chiar şi continuarea exploatării preoţilor de către domnii feudali, care ignorau decretele avantajoase date de principi, nu i-au putut descuraja pe candidaţii la preoţie. Practic, mulţi preoţi erau pregătiţi să reziste durei realităţi a iobăgiei. Un rol deosebit în acest sens l-au avut şi scutirea preoţilor în funcţie  de plata zeciuielii şi de robotă (muncă obligatorie pe care ţăranii dependenţi o făceau stăpânilor de pământ), aceste scutiri fiind un bun stimulent pentru mulţi ţărani care au devenit preoţi.

Cu siguranţă că avantajele materiale singure nu pot explica în totalitate atracţia pe care o exercita preoţia ca şi carieră şi deci, existau şi tineri care erau atraşi de preoţie din pietate sau din convingere. Pe de altă parte, cariera în Biserică era una dintre puţinele căi care le puteau îmbunătăţi românilor condiţiile de viaţă sau chiar ascensiunea socială. Este cunoscut şi faptul că mulţi dintre preoţii care deţineau pământ respectau o oarecare tradiţie prin care cel puţin un fiu să devină preot pentru a se conserva în familie darul preoţiei, lucru care nu este chiar străin nici timpurilor noastre.

În comparaţie cu simplii preoţi, clerul superior avea atât un stil diferit de viaţă dar şi o altă viziune asupra vieţii. Este clar deci că o funcţie, cea de protopop spre exemplu, oferea mai multe avantaje. Spre exemplu, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea protopopii erau confirmaţi în funcţii de către autorităţile locale sau chiar de către principe. Poziţia socială şi standardul de viaţă al protopopilor era net mai bun decât al parohilor. În plus, faţă de venitul de la parohiile lor, mai primeau şi contribuţii de la toţi preoţii care se aflau sub jurisdicţia lor. Câţiva dintre ei deţineau proprietăţi şi erau destul de bogaţi ca să plătească restaurarea sau chiar construirea de biserici. Totuşi, ca şi preoţii parohi, şi protopopii aveau obligaţii faţă de autorităţi: pe lângă plata acelui honorarium anual, ei mai ofereau şi diferite cadouri cu ocazia Crăciunului, Paştelui şi Rusaliilor; însă ei nu au fost niciodată supuşi la prestaţii în muncă. Chiar dacă pare că protopopii erau oarecum preferaţi de autorităţi, nici ei nu puteau scăpa de complexul inferiorităţii sociale pe care îl simţeau datorită religiei lor.

Dintre toţi membrii clerului, mitropoliţii sau episcopii întâmpinau, probabil, cele mai mari dificultăţi. Ei trebuiau să supravegheze problemele tuturor bisericilor, răspunzând chiar de supravieţuirea acestora. Chiar dacă poziţia lor eclesiastică le-ar fi dat dreptul la privilegii şi onoruri, ei erau destul de des împiedicaţi de către principi sau de Dietă să îşi exercite funcţia. Adăugând faptul că pe lângă toate discriminările religioase şi excluderea de la onoruri civile sau avantaje materiale, clericii au fost în mod constant obiecte ale prozelitismului calvin, putem afirma că toţi membrii clerului românesc, superior şi inferior, au avut o sarcină specială de suportat.

Pentru a răspunde aşa cum se cuvine la întrebarea: ce a motivat clerul român să adere la unirea cu Roma?, considerăm că trebuie să privim problema din două perspective – din cea a preoţilor parohi de la sate şi din cea a clerului înalt. Este cunoscut faptul că printre preoţii de la sate au existat ezitări, chiar dacă avantajele oferite de Unire trebuie să fi fost atractive, însă este neclar câţi dintre aceştia au avut cunoştinţă de detaliile negocierilor şi de termenii Unirii. Referitor la mitropoliţi şi protopopi, cărora iezuiţii şi ceilalţi promotori ai Unirii li s-au adresat direct, credem, problema a fost mai puţin ambiguă deoarece ei aparţineau unei lumi de idei diferite faţă de masa credincioşilor şi de majoritatea preoţilor parohi. Bine educaţi şi angajaţi în afaceri, ei fuseseră iniţiaţi în competiţia generală a societăţii acelui secol şi cu siguranţă erau nerăbdători să scape de intoleranţa pe care au avut-o de suportat şi să înlăture barierele care au împiedicat ascendenţa lor socială şi participarea la viaţa publică. Venirea Habsburgilor în Transilvania în 1690 şi propunerea Unirii venită din partea iezuiţilor le-au conturat uşurarea pe care o căutaseră. Aceste evenimente trebuie să îi fi convins că vechea ordine a fost schimbată şi trebuie ca ei să fi crezut în aşteptările unui nou viitor. Cu toate acestea, însă, clerul românesc din Transilvania a considerat de neimaginat abandonarea moştenirilor răsăritene.

Orientarea religioasă către Roma a clerului transilvănean s-a confundat deci şi cu dorinţa de emancipare şi de afirmare a neamului. Putem spune că prin Unirea cu Biserica Romei, pe lângă mulţimea de motive care sunt invocate de diferitele istoriografii, s-a sperat şi să se deschidă poarta către învăţătură şi adevăr atât pentru clerul Bisericii, cât şi pentru fii iobagilor. În acest fel, cultura a devenit un bun al tuturor românilor cărora, această Unire, le-a introdus în conştiinţă luminile umanismului şi ale renaşterii europene.

Bibliografie:

● ***Biserica Română Unită – Două sute cinci zeci de ani de istorie, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1998

● ***Istoria României – Ediţie revăzută şi adăugită, Ed. Corint, Bucureşti, 2006

● Keith Hitchins, Clerul român din Transilvania înainte de unirea cu Roma, în 300 de ani de la unirea Bisericii Româneşti din Transilvania cu Biserica Romei. Actele colocviului internaţional din 23-25 noiembrie 2000, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000

N.B.: Voi reveni cu contextele: social-politic şi ecleziastic, anterioare Unirii.